Zi de doliu

Tocmai am aflat ca matusa mea a murit. Acum nici o luna am aflat ca are cancer, si ea abia aflase, intamplator, in timp ce trata o pneumonie. Este prima oara cand mi se intampla sa-mi moara cineva drag, si nu stiu cum sa tratez acest fapt. Nu stiu cum sa reactionez. Sigur, mi-au mai murit si mie pisici, caini si alte animalute de-a lungul vietii, insa nu se compara. Eram mai mica iar animalele de companie reprezentau doar niste jucarii vii. Era ca si cum plangeam pentru ca mi s-a stricat jucaria preferata. Insa acum vorbim despre o fiinta umana, o femeie puternica al carei suflet am avut ocazia sa-l cunosc. Femeia care a dat nastere verisoarei mele, acum stabilita in Italia, care m-a ingrijit cand eram mica si care avea mereu o vorba buna pentru mama cand aceasta avea nevoie de ea. Eu nu am avut o relatie foarte apopiata cu ea, fiindca in ultima vreme familiile noastre s-au mai indepartat, mi-o amintesc mai mult din copilarie, din vizitele pe care le faceam pe la ea de Craciun, din anivrsari, de la nunta verisoarei mele. Insa mama o cunostea de cand avea 16 ani.
Ultima oara am fost la ea in vizita pe la sfarsitul verii, cand era si verisoara mea in tara. Ea tocmai nascuse si matusa mea era in culmea fericirii. Isi vedea nepoul pentru prima oara, era plina de viata si facea o groaza de planuri pentru viitor. Cred ca asta ma sperie cel ma mult: va trebui sa fac comparatie intre imaginea ei atat de vie de acum doar cateva luni si imaginea ei intr-un sicriu, nemiscata si palida. Avea 56 de ani si ma gandesc ca aceiasi varsta o are si tatal meu si, la fel ca ea, pare atat de plin de viata acum. Insa viata este atat de perversa, incat nu poti garanta niciodata penru cineva. Eu nu sunt cu mult mai mica decat verisoara mea. Cum ar fi sa raman eu fara unul din parinti? Stiu ca, la un moment dat, este inevitabil acest lucru insa nu cred ca exista cineva care sa fie perfect constient de asta. Mereu te ia prin surprindere, te socheaza, te doboara si iti omoara o particica din suflet, lasand un gol care nu va putea fi niciodata umplut.
Oare si-a terminat menirea pe pamant? Ar trebui sa cred acum in soarta si sa zic ca asa i-a fost scris? OK, insa cum ramane cu unchiul meu, un om total dependent de ea? Acum a ramas intr-o casa goala, fata i-a plecat in Italia, fratele in SUA iar nevasta i-a plecat...printre ingeri. Fiindca sunt sigura ca acolo a ajuns, de vreme ce a fost un om extraordinar, care s-a sacrificat mereu pentru binele celorlalti. Acum unchiul meu o mai are doar pe mama. Iar mama, slava cerului are si ea o groaza pe cap.
Inmormantarea este miercuri, insa mi-e frica sa ma duc, nu am mai fost in viata mea la o inmormantare, Dumnezeu m-a ferit de astfel de lucruri. Pana acum...