joi, 28 februarie 2008

Cateva dorinte

Lumea mereu ma vede ca pe o persoana pasiva, calma, chiar nepasatoare. Adevarul este ca ma entuziasmez extraordinar de mult si de des, ca am vise marete si sperante atat de multe incat este absolut logic ca nu toate sa se implineasca. Si de aici apare inevitabil dezamagirea. De multe ori ma intreb daca sunt cumva normala pentru ca imi doresc atat de multe lucruri de la viata. Adica vad persoane in jurul meu multumite de conditia lor si mi se pare ceva foarte ciudat. Eu vreau mereu mai mult, intotdeauna exista un lucru de facut, un vis neimplinit.

De cand am inceput facultatea, mi-am dorit foarte multe lucruri. Putine dorinte s-au implinit, putine nemplinite au ramas inca pe lista de dorinte. Majoritatea s-au pierdut pe drum sau au suferit transformari. Mi-am dorit sa fac dansuri cu cateva colege de liceu, mi-am luxat un umar si m-am lasat. Dezamagire. Mi-am dorit sa fac cursuri de spaniola dar am cheltuit banii de cursuri pe un aparat foto. Imi doream un aparat foto. Aparatul foto a fost furat. Mi-am dorit sa fac o excursie cu colegii de facultate dar....ei bine cu dorinta asta nu stiu ce s-a intamplat, cred ca a fost pusa pe stand-by. Mi-am dorit sa-mi iau un caine, sa alerg cu el prin parc, dar nu stiam ce parere ar fi avut pisica mea despre asta. Apoi au inceput lucrari de etindere la casa mea si nu am mai avut voie. Mi-am doit ca iarna asta sa invat sa schiez si sa-mi perfectionez patinatul dar mi-a fost teama sa nu-mi sara umarul din nou.

Ulterior mi-am dorit sa ma angajez. Am aplicat pe un site la cateva joburi. Am fost la un interviu. M-am simtit ca la interogatoriu iar tipul de acolo m-a enervat profund. I-am spus ca ideile lui sunt putin comuniste. Evident, nu m-a angajat. La al doilea interviu m-am simtit ca la examen: am dat un test scris in limbile romana si engleza si o proba orala. Am trecut acest test si m-au mai chemat la inca un interviu unde iar am avut de scris ceva. Mi-au spus ca este foarte bine si eu m-am entuziasmat. Dupa toate astea nu am mai auzit nimic de ei. Dezamagire. Alta data m-a sunat cineva si a spus ca eram chemata la un interviu pentru un job de asistent manager. Nu-mi aminteam sa fi aplicat pentru asa ceva insa ei nu au vrut sa-mi dea detalii la telefon, zicand ca totul se va discuta la fata locului. Mi-au dat adresa: strada Fetitelor...am ras, am cautat pe net si am vazut ca exista aceasta strada. Numele era predestinat, fiindca la interviu mi-am dat seama ca era vorba despre un salon de masaj. Erotic? am intrebat. Mi s-a raspuns ca nu asta ma intereseaza ca eu doar as face programari. Am injurat (in gand bineinteles fiindca tipul parea tare dubios) si am plecat. Am jurat sa nu mai aplic pe site-uri tembele. Oricum intre timp a venit orarul pe semestru doi si mi-a trecut si dorinta de a ma angaja.

M-am gandit totusi ca putina practica pe undeva n-ar strica iar in cazul voluntariatului programul este muuuuuult mai flexibil. Am cautat. Am vazut ca utv cauta studenti pentru stagii de practica. Suna interesant. Am aplicat. Spuneau ca daca nu voi fi contactata pana pe 25 feb insemna ca nu am fost selectata. Nu am fost sunata. Chiar asa, nici pe gratis nu vrea nimeni sa profite de munca mea???? Dezamagire. M-au sunat ieri totusi si mi-au spus ca am fost selectata. Sa ma entuziasmez? Mi-e frica deja. Daca de fapt practica asta este ceva oribil unde oameni mari si rai iti ingreuneaza viata cu sarcini prea grele pentru un student plapand? Ma rog, oricum am nevoie de o adeverinta de practica pentru facultate asa ca mai bine raman calma si que sera sera...

Acum imi doresc sa-mi treaca raceala pentru ca simt ca mor.

marți, 26 februarie 2008

A swan was mooding me









Azi, in parcul Tinerertului, in timp ce eu incercam sa-i surprind gratia cu aparatul foto, ea...mi-arata fundu'! Bine, recunosc, stiam ca faceau asa pentru ca mai vazusem lebedele in urma cu cateva zile. Insa azi erau mult mai putine pe lac, probabil fusesera speriate de multimea d oameni care a fost atrasa de zilele frumoase in parc. Acum o saptamana era plin tot lacul de rate, lebede, pescarusi...puteai sa juri ca esti in delta.






Sunt surprinsa de faptul ca nu am mai vazut lebede in Tineretului niciodata si totusi stau langa parcul asta si il vizitez de cand eram mica. Si un alt lucru minunat pe care l-am descoperit anul trecut in Tineretului este a doua Cafenea a Actorilor, situata chiar pe malul lacului. Nu se compara ca marime si frumusete cu cea de la Universitate, care acum imi pare o grota deja. Totusi are un minus: aici nu e karaoke in fiecare miercuri si duminica asa cum e la cea de la Universitate. (Unde mi-am si promis ca voi canta data viitoare cand merg, stimulata de curajul lui Carmen:P. Asa ca duminica asta dk auziti niste ragete prin Bucuresti, de la mine vor veni).Insa daca vrei doar sa mananci o salata delicioasa sau o pizza, zau ca nu-mi vine in minte alt loc mai frumos in Bucuresti decat Cafeneaua Actorilor Tineretului.




Revenind la lebede, am mai vazut si pe Arges cateva, parca mai frumoase, acum cateva saptamani:

luni, 18 februarie 2008

Zi de doliu

Tocmai am aflat ca matusa mea a murit. Acum nici o luna am aflat ca are cancer, si ea abia aflase, intamplator, in timp ce trata o pneumonie. Este prima oara cand mi se intampla sa-mi moara cineva drag, si nu stiu cum sa tratez acest fapt. Nu stiu cum sa reactionez. Sigur, mi-au mai murit si mie pisici, caini si alte animalute de-a lungul vietii, insa nu se compara. Eram mai mica iar animalele de companie reprezentau doar niste jucarii vii. Era ca si cum plangeam pentru ca mi s-a stricat jucaria preferata. Insa acum vorbim despre o fiinta umana, o femeie puternica al carei suflet am avut ocazia sa-l cunosc. Femeia care a dat nastere verisoarei mele, acum stabilita in Italia, care m-a ingrijit cand eram mica si care avea mereu o vorba buna pentru mama cand aceasta avea nevoie de ea. Eu nu am avut o relatie foarte apopiata cu ea, fiindca in ultima vreme familiile noastre s-au mai indepartat, mi-o amintesc mai mult din copilarie, din vizitele pe care le faceam pe la ea de Craciun, din anivrsari, de la nunta verisoarei mele. Insa mama o cunostea de cand avea 16 ani.
Ultima oara am fost la ea in vizita pe la sfarsitul verii, cand era si verisoara mea in tara. Ea tocmai nascuse si matusa mea era in culmea fericirii. Isi vedea nepoul pentru prima oara, era plina de viata si facea o groaza de planuri pentru viitor. Cred ca asta ma sperie cel ma mult: va trebui sa fac comparatie intre imaginea ei atat de vie de acum doar cateva luni si imaginea ei intr-un sicriu, nemiscata si palida. Avea 56 de ani si ma gandesc ca aceiasi varsta o are si tatal meu si, la fel ca ea, pare atat de plin de viata acum. Insa viata este atat de perversa, incat nu poti garanta niciodata penru cineva. Eu nu sunt cu mult mai mica decat verisoara mea. Cum ar fi sa raman eu fara unul din parinti? Stiu ca, la un moment dat, este inevitabil acest lucru insa nu cred ca exista cineva care sa fie perfect constient de asta. Mereu te ia prin surprindere, te socheaza, te doboara si iti omoara o particica din suflet, lasand un gol care nu va putea fi niciodata umplut.
Oare si-a terminat menirea pe pamant? Ar trebui sa cred acum in soarta si sa zic ca asa i-a fost scris? OK, insa cum ramane cu unchiul meu, un om total dependent de ea? Acum a ramas intr-o casa goala, fata i-a plecat in Italia, fratele in SUA iar nevasta i-a plecat...printre ingeri. Fiindca sunt sigura ca acolo a ajuns, de vreme ce a fost un om extraordinar, care s-a sacrificat mereu pentru binele celorlalti. Acum unchiul meu o mai are doar pe mama. Iar mama, slava cerului are si ea o groaza pe cap.
Inmormantarea este miercuri, insa mi-e frica sa ma duc, nu am mai fost in viata mea la o inmormantare, Dumnezeu m-a ferit de astfel de lucruri. Pana acum...

duminică, 10 februarie 2008

Zambesc

M-am culcat si m-am trezit cu atata dragoste in suflet incat acum as putea afla ca voi muri in scurt timp, as putea afla ca sufletul meu a fost vandut diavolului si ma asteapta o viata de apoi petrecuta in cele mai mari chinuri, as putea afla absolut orice, oricat de rau si nu mi s-ar sterge zambetul de pe fata.
E un zambet naiv, inocent, copilaresc, fericit, larg si molipsitor, de care nu pot sa scap, izvorat de undeva din undeva din strafundul inimii mele. Acolo, intr-un cotlon intunecat si neumblat din inima mea, a fost aruncata demult o samanta ce parea fragila si inofensiva. Dar samanta a gasit un mediu prielnic, a incoltit, a prins radacini, a cresut, tot mai mare, tot mai mare, transformandu-se intr-un copac. Inima mea a devenit neincapatoare, a fost strapunsa de crengi si frunze fragede, a explodat de atata dragoste, iar copacul si-a facut loc in tot corpul meu, mi-a invadat venele, porii, organele, gandurile, visele...M-a invadat si m-a supus dar fara a profita de mine, nu este un parazit, ci traim intr-o perfecta simbioza. Eu il ingrijesc si il ajut sa creasca, sa existe atat de frumos precum e, iar el...ma face sa zambesc.
Si zambesc, drogata, nestiutoare, sub puterea copacului, zambesc cu sufletul si nu cu dintii, cu toata fiinta mea si cu fiecare dram de nefiinta. E un zambet ce nu poate fi falsificat vreodata, nu poate fi reprodus sub blitzul aparatului foto, si poate fi vazut nu doar pe fata mea ci in tot ceea ce reprezint, un zambet care ma invaluie cu o aura de fericire ce ma face sa stralucesc. Iar eu plang in acelasi timp si imi ud zambetul pretios, dar lacrimile dulci-amare par doar sa-i creasca intensitatea si nicidecum sa-l inece. Plang de dor, de dragoste, de fericire, de beatitudine, de neputinta si visez cu ochii deschisi la mangaieri si saruturi, la clipa revederii, la finetea pielii lui. Ii aud vocea, imi zburda prin timpane atat de vie si ii vorbesc dar nu imi raspunde. Il simt, il respir, il ascult, il dezmierd, il ador. E aici si ma strange in brate si ma alinta cu miscari mai fine ca bataia unor aripi de fluture.
Imi bat joc de distanta, o sfidez incantata, fiindca nici o mie, nici doua, nici zece mii de kilometrii nu pot sta intre sufletele noastre care se cauta prin vis pana ce se gasesc, la fel cum se cautau si inainte sa existe copacul, inainte sa cunosc fericirea. Oare nu este firesc ca acum sa se caute si mai frenetic, stiind bucuria ce si-o pot aduce unul altuia?