Zambesc

M-am culcat si m-am trezit cu atata dragoste in suflet incat acum as putea afla ca voi muri in scurt timp, as putea afla ca sufletul meu a fost vandut diavolului si ma asteapta o viata de apoi petrecuta in cele mai mari chinuri, as putea afla absolut orice, oricat de rau si nu mi s-ar sterge zambetul de pe fata.
E un zambet naiv, inocent, copilaresc, fericit, larg si molipsitor, de care nu pot sa scap, izvorat de undeva din undeva din strafundul inimii mele. Acolo, intr-un cotlon intunecat si neumblat din inima mea, a fost aruncata demult o samanta ce parea fragila si inofensiva. Dar samanta a gasit un mediu prielnic, a incoltit, a prins radacini, a cresut, tot mai mare, tot mai mare, transformandu-se intr-un copac. Inima mea a devenit neincapatoare, a fost strapunsa de crengi si frunze fragede, a explodat de atata dragoste, iar copacul si-a facut loc in tot corpul meu, mi-a invadat venele, porii, organele, gandurile, visele...M-a invadat si m-a supus dar fara a profita de mine, nu este un parazit, ci traim intr-o perfecta simbioza. Eu il ingrijesc si il ajut sa creasca, sa existe atat de frumos precum e, iar el...ma face sa zambesc.
Si zambesc, drogata, nestiutoare, sub puterea copacului, zambesc cu sufletul si nu cu dintii, cu toata fiinta mea si cu fiecare dram de nefiinta. E un zambet ce nu poate fi falsificat vreodata, nu poate fi reprodus sub blitzul aparatului foto, si poate fi vazut nu doar pe fata mea ci in tot ceea ce reprezint, un zambet care ma invaluie cu o aura de fericire ce ma face sa stralucesc. Iar eu plang in acelasi timp si imi ud zambetul pretios, dar lacrimile dulci-amare par doar sa-i creasca intensitatea si nicidecum sa-l inece. Plang de dor, de dragoste, de fericire, de beatitudine, de neputinta si visez cu ochii deschisi la mangaieri si saruturi, la clipa revederii, la finetea pielii lui. Ii aud vocea, imi zburda prin timpane atat de vie si ii vorbesc dar nu imi raspunde. Il simt, il respir, il ascult, il dezmierd, il ador. E aici si ma strange in brate si ma alinta cu miscari mai fine ca bataia unor aripi de fluture.
Imi bat joc de distanta, o sfidez incantata, fiindca nici o mie, nici doua, nici zece mii de kilometrii nu pot sta intre sufletele noastre care se cauta prin vis pana ce se gasesc, la fel cum se cautau si inainte sa existe copacul, inainte sa cunosc fericirea. Oare nu este firesc ca acum sa se caute si mai frenetic, stiind bucuria ce si-o pot aduce unul altuia?