Primul

Prima relatie serioasa, primul te iubesc spus timid si tremurat, primul baiat pe care il cunosti indeaproape, cu care faci planuri amanuntite de viitor, primul cu care pleci de nebuna la mare, doar voi doi, primul pe care il prezinti parintilor triumfatoare, si de obicei, primul cu care te culci. Cand il intalnesti pe acest prim baiat, renunti la tot de dragul lui, te indepartezi de prieteni, iti minti parintii, chiulesti cu zilele, te imbraci mai elegant, pe gustul lui, mergi peste tot unde merge si el, iti consumi tot creditul pe el, il lasi sa ti umble in telefon, sa ti stearga prieteni din lista, sa te interogheze unde ai fost aseara si cu cine, sa ti interzica sa iesi doar cu fetele, il lasi sa fie gelos si posesiv inutil. Si iti place, posesivitatea lui te mandreste si te face sa te simti unica. In rarele momente cand te vezi cu prietenele, incepi si le povestesti ce minunat e, ce cadouri iti face, cum te alinta, cum te iubeste...

Crezi in el, in dragostea voastra, in viitorul vostru, iar daca cineva iti spune ca stati prea mult timp bot in bot, ca tu te schimbi prea mult pentru el, spui ca ori e prost ori invidios. Ce, daca stati bot in bot toata ziua se consuma dragostea? Daca faci acum niste sacrificii cu tot dragul pentru el, intr-o buna zi le vei simti ca pe niste mari greseli? Daca te schimbi pentru e, ii vei reprosa vreodata acest lucru? Daca iesi doar cu el in oras sau in concendiu in loc sa iesi si cu cu prietenii, o sa regreti vreodata ca nu te-ai distrat atat de mult ca ei? Pai...da! Nu e logic sa fie asa????!!!
Si atunci de ce nu vedem asta in compania primului?

Confessions of a Virgo

A few days ago I cleaned and tidied my closet and all of my clothes were finally in perfect order. Today, there was chaos, again, after all that hard work that I did, again, and all that time spent tiding, again, instead of having fun or whatever. So why do I keep trying? It's clear that I'll never be able to keep everything in perfect order in my room. What bothers me the most is that all the possible zodiacs say that my sign is the embodiment of order and tidiness...

But enough complaining about my (un)sense of order regarding my closet. That is one (probably the only one) of the Virgo qualities which I don’t seem to have. But, hey, I do have all of the Virgo flaws, don’t I? The first one would be my criticism which I apply on pretty much everything and everyone that surrounds me. This is why most people think that I am never satisfied with something and the feeling of content is unknown to me. In reality, I consider my criticism as being constructive and when I criticize I feel like giving some good advice that will help improve things. But I am not always understood and so, I am sometimes considered as being harsh to others. I also criticize me a lot and expect that everything I do turns out perfect, which is pretty much impossible. This is why I get easily discouraged, because if something doesn’t reach perfection, then it’s just crap. “Pretty good” doesn’t exist to me. Sometimes I get so overwhelmed by my standards that I surrender to defeat.

I also worry a lot about everything: I worry about the future every day, I worry about the water being polluted when I take a shower, I worry about never finding a proper job that suites me, I worry about being a good student, I worry about the fact that plastic is not biodegradable when I see someone throwing a plastic bag on the street, I worry about getting old, even though I’m only 19, and when there’s absolutely nothing to worry about I start thinking what would happen if… and build up terrifying scenarios. Pretty stupid, right? One other thing that gets me worried is not having a task. I always feel the need to be of service, to improve myself, to plan something, to reach a higher peak. If I don’t have anything to do I feel useless and I get depressed. That also happens when I do something wrong, and start victimizing myself that I’m worthless. Therefore I can never relax and say that everything is all right. There’s always something on my mind.

In case I’ve scarred someone that I am a terrible Virgo, or worse, that Virgos are such unbearable creatures, let me prove you wrong. I don’t suffer of low self esteem, I am a very realistic person, like most Virgos, and this is why I can tell precisely which my qualities are and which my flaws. Actually, I am aware that my flaws could easily be turned into qualities, and sometimes I even succeed. My criticism can be turned into an analytical eye, keen on details, which can easily see what can be improved. My worrying so much can be turned into being responsible and reliable. When I say something it usually stays that way and will always be the last one to back up from something planned. My desire of perfection makes me work hard and obtain good results in most domains. I am very meticulous and disciplined when I need to be (except when I need to tidy my room :P). And the fact that I always have to do something keeps me away from laziness.

I sometimes discover that my sense of duty is ways stronger than anyone else’s in my group and I’m amazed of how carefree are some of my friends. But even though I criticize and judge a lot, I am very tolerant and I can get along well with a wide variety of characters. This sense of duty also makes Virgos to help other and try to create a better world. I can say that I am thrilled when someone asks for my advice or my help. We Virgos are also honest and pure at thoughts and, most of the times humble and shy. I may not have a lot of friends because of that but the ones I have, I keep for the rest of my life and I am true to them as long as they don’t disappoint me. With the rest of the people I keep a diplomatic relationship as I don’t like conflicts. I am actually good at solving conflicts because I am calm and very logic in thinking and so, people can easily understand my point of view if I care to explain it. I like to argue and to express my point of view when I know I am right, and nothing makes me feel better than winning a battle of words especially if my opponent was as smart or smarter than me. I do have a big ego and I’m stubborn sometimes but that helps me fight for my beliefs.
Another thing that characterizes Virgos is the love of art, simplicity and beauty, even though we rarely consider something truly beautiful.

I am very creative and I like to make things but also to analyze things that are already made. I have good taste and a lot of common sense (if I don’t it means I’m doing it on purpose) and I am a moral person. I like funny people and I have a strong sense of humor myself, which I am not afraid to use, and which turns into sarcasm and irony when I am mad. And even though I sometimes seem cold and unable to love, like Virgos usually seem, I love deeply and with all my being. I get easily attached to people but don’t show it because I’m afraid of expressing my feelings. I’m a genuine introverted but beneath that icy layer I hide a sensible and caring soul, great hopes and expectations, beautiful dreams of happiness and the mentality of a candid child, always ready to play and to express his joy.

I discovered what being a Virgo meant a long time ago, when I was very small and my mother gave me a book with the description of each sign. Back then I didn't even have a well defined personality to compare it with the description of a typical Virgo, but I have grown to see that my sign really suits me and all the other persons born between the 23rd of August and the 22nd of September that I have met. I became a sort of an expert in Virgos because not only me but also my parents, my uncle, some of my best friends and my one true love are Virgos. Being a Virgo is never the same, it’s a true adventure and a delight to her and the people that surround her. Virgos are true aristocrats, proud, witty and catchy, that carry the burden of being very easily misunderstood. Recognize the merits of a Virgo, be loyal to her and you will have her at your feet for the rest of your life.

Buna "samariteanca"

Asta seara am facut o fapta buna si ma simt minunat. Minunatia mea de telefon, bun, frumos si iubit a ajuns la o persoana care pesemne ca avea nevoie de el, din moment ce s-a gandit sa-l ia. Ce sentiment frumos e sa stii ca ai contribuit cu ceva la fericirea altuia...
Eram intr-o cabina de proba si cand mi am scos blugii, telefonul a cazut pe covor, sub scaun probabil fiindca nu l-am vazut. Am probat ce am avut de pobat, am iesit, am plecat si in maxim 5 minute m am intors repede fiindca mi-am dat seama ca mobilul meu nu mai era in buzunar. Am scotocit prin cabina de proba si...nimic. Era deja furat si culmea, si inchis! Deja il inchisese!!!!!! Si mai urat este ca am vazut femeia care a intrat dupa mine in cabina si parea o doamna respectabila, dar cred ca a furat mobilu si-a fugit ca nu am mai dat de ea. Ce oameni! Cine stie, sarmana, poate avea nevoie de el, iar eu am fost buna ei samariteanca. Nu este prima oara cand fac fapte de genul...odata am mai donat un portofel plin cu 5 milioane si toate actele pe strada, altadata un Nokia, alta data 2 milioane intr-un club, haine uitate prin taxiuri, etc. Am facut o groaza de oameni fericiti.
Stimata doamna, sper sa-l folosesti cu placere si sa-l iubesti macar cat l-am iubit eu. Nu-l scapa pe jos, ca e telefon bun si nu merita, nu-mi citi si tu chiar toate mesajele, si daca poti sa-mi trimiti cartela cumva ca am nevoie de toate numerele alea as fi vesnic recunoscatoare. Si, a, sa nu uit: SPER SA ARZI IN IAD CALICA, CLEPTOMANA SI NEMERNICA CE ESTI, MANCATE-AR VIERMII!!!!!!!!!! (evil, I now but that just pissed me off!)

Behole...cea mai buna voce a Romaniei!

Am dat peste un top facut pe net la http://www.muzica.ro/top/3/Cea-mai-buna-voce.html care m-a socat. Priviti si plangeti....Conform acestiu minunat top cea mai buna voce a Romaniei este Catalin Josan, aka papagalul care a castigat Megastarul anul trecut. Tare ma intreb oare ce fel de om trebiue sa fii sa-l votezi pe el intr-un asemenea clasament. Si nu sunt subiectiva in bocetul meu. Adica recunosc ca fata lui de joker si stambaturile pe care le face cand "canta" ma enerveaza teribil, dar totusi...cea mai buna voce???

A avea sau a nu avea timp liber?

O sa invoc cea mai patetica scuza posibila pentru lipsa mea de activitate pe acest blog sarman si uitat: lipsa de timp. Da, frate, n-am avut timp, ce, e asa de greu de crezut? Nu conteaza daca ocupatiile mele au fost taiatul frunzei la caini si frecatul intensiv al mentei. Voi spune pur si simplu ca am fost ocupata pentru ca am observat ca asta da cel mai bine. Atunci pari mai imediat mai interesant in ochii celorlalti, pari o persoana atctiva si importanta.
Este o adevarata moda sa iti consulti, vezi draga, agenda atunci cand te suna un prieten sa te intalnesti cu el si sa constati ca nu ai timp. Daca vei spune ceva de genul "Da, sigur sunt libera toata ziua, cand vrei sa ne intalnim?" va fi un soc pentru umanitate. Oare te simti bine? Esti deprimata? Treci prin vreo criza de personalitate? Cum se face ca nu esti solicitate cine stie unde, ca nu trebiue sa faci cine stie ce, ca nu ai vreo treaba urgenta de rezolvat?
Asadar, instinctiv, cum se intalnesc doi prieteni (dupa indelungi planificari si amanari, bineinteles), incep sa-si povesteasca unul altuia cu mandrie cat ocupati au fost. Desi, paradoxal, un program incarcat nu este de cele mai multe ori un motiv de mandrie. Sa fii cat mai ocupat inseamna sa fii tras de cat mai multe sfori intr-o parte si-n alta, sa te calareasca altii, sa te subjugi, sa imbatranesti, sa uiti sa traiesti pentru tine. Lipsa de timp inseamna lipsa de libertate.

Incheind sirul de aberatii, voi divulga si secretul din spatele lipsei mele de timp. Pe langa programul imputit de la facultate, temele, practica total neproductiva de la U (pe care oricum o fac degeaba fiindca am aflat ca facultatea nu mi-o va recunoaste) si incercarile mele de a-mi imbogati cultura generala citind, a mai venit si primavara. Care primavara ma instiga la iubire si la hoinarit aiurea pe strazi, cu prieteni vechi si noi sau doar eu cu vantul cald. Poate data viitoare imi voi lua laptopul prin parc si cu siguranta voi avea mai multa rabdare sa scriu.

Hai cu toti sa "practicam"!

Sunt la asa-zisa practica...am zis ca azi sa vin mai devreme (gen 11) si sa stau ceva mai mult (din proprie initiativa chiar). Insa acum imi dau seama ca am facut o mica greseala si ca puteam la fel de bine sa mai lenevesc cu Carmen in pat si sa ne uitam la tv. Emisiunile de pe Discovery cu siguranta imi imbogateau mai mult IQ-ul decat "practica" la UTV. Dar nuuuuuuuuuu, simtul datoriei prea dezvoltat la mine mi-a spus ca trebuie sa merg sa muncesc (pe gratis!) ca o buna cetateana ce sunt. Si macar daca as invata ceva cu adevarat insa stau de 2 ore si nu ma baga nimeni in seama....lenea pluteste in aer. Colega mea de birou (UTV-ista cu experienta) se joaca conquiztador, alta ascuta vama si tipa care trebuia sa ma supravegheze e prea ocupata cu ascultatul cartii vorbite pe care a primit-o azi. Calculatorul meu este restrictiv, nu pot intra pe o groaza de chestii (nu tu mess, yahoo, etc.) asa ca ma vad nevoita sa vegetez in ultimul hal. Singurul lucru care ma mai tine aici este promisiunea unei sedinte extraordinare la ora 2 in care mi s-a promis ca se vor discuta lucruri interesante. Sa tot "practici" ce inveti la facultate...

In alta ordine de idei, ieri mi s-a spulberat un mit. Acela ca la conferintele de presa iti dau mancare, mit pe care mai toti profii din facultate ni l-au indus in subconstient. Ei bine eu am fost ieri la conferinta de presa organizata de ministerul transporturilor si am murit de foame. Ca sa nu mai zic ca portarii nu au vrut in ruptul capului sa ne lase sa intram fara nu stiu ce autorizatie. De parca cine stie ce secrete de stat se spuneau la conferinta aia. (care btw,a durat juma de ora...wow...). Noroc ca suntem fete descurcarete si am intrat pe...pile ;) . Si ca o totala lipsa de respect la adresa jurnalistilor, ministrul se fofila intr-una sa raspunda la anumite intrebari si se grabea enorm. Concluzie: nimic interesant.

Martisor? Ce-i aia?

De cand am facut si eu ochi pe lumea asta m-am obisnuit ca de 1 Martie sa se petreaca ceva: sa primesc martisoare. Intai de la mama si bunica (ca tata nu se omoara cu traditiile), apoi de la colegi si colege de scoala, vecine, de la fratele meu cand a mai crescut, de la prieten si alti admiratori, etc, cu cat cresteam martisoarele se inmulteau. Ei bine anul acesta am avut un soc: nu am primit mai deloc martisoare de 1 Martie! M-a pus mama pe 28 februarie sa-mi aleg eu (auzi sa aleg eu!) dintr-o multime de martisoare luate pentru diverse doamne, si mi-a daruit unul prietena mea de-o viata, insa pe 29. Iar fratele meu, propiul meu frate nu mi-a luat deloc, pentru prima oara in nu stiu cati ani. A venit la mine de dimineata, eu abia ma trezisem si a dat sa ma pupe (lucru neobisnuit pentru noi doi). Eu nu stiam cum sa reactionez, insa mi-am dat seama ca era 1 Martie si m-am calmat. Cica "La multi ani!" (de cand se zice la multi ani de martisor?!) si atat! Si martisoru'??? Unde e martisoru'???!!!! Nu-mi spune ca nu ai avut 2 lei sa-mi iei un amarat de martisor! Si ce este mai grav este ca nici nu am cumparat! Desigr, am scuzele perfecte: intai ca nu gaseam ceva sa-mi placa, apoi ca am stat prost cu banii, apoi ca am racit si nu am mai iesit din casa pana de 1 Martie. Patetic!

A fost primul si subliniez: PRIMUL!!!! an cand nu am simtit deloc sarbatoare in aer de 1 Martie si primul an cand nu am purtat un martisor de 1 Martie, fiindca am uitat sa imi pun sambata cand am plecat de acasa, caci ma grabeam (spre moarte unde naiba ma grabeam atata?). Patetic! In urma sondajului facut ulterior am aflat ca nu sunt singura in situatia asta. Ba din contra. Incotro se indreapta tara asta? O sa ajunga copii nostri sa citeasca prin enciclopedii (on-line, evident) cum ca era odata o sarbatoare de 1 Martie la romani si li se va parea jalnica si inutila, mai mult ca sigur. Sau, ca sa nu pierdem traditia, hai sa inventam martisoare virtuale, transmisibile prin mess sau mail sau hi5 si sa desfiintam odata cosarii si buburuzele atat de demodate! Chiar asa, cine mai stie ce e ala un cosar?

Miracolul acestei lumi

Eu reprezint miracolul acestei lumi,
Si iti vorbesc cu glas ispititor
Tie, privindu-te in ochi barbate,
Si pare ca in ochi tai vrei sa aduni
Intelepciunea veacurilor toate;
Iar ochii mei iti par atat de goi
Ca si cuvantul meu soptit usor.
Asa iti par, caci infinitul sta-ntre noi.

Eu te citesc si te prevad mereu,
Tu niciodata nu ma intelegi.
Tu imi vorbesti cu patos de razboi si legi,
De lucruri inventate-atat de greu
In lumea ta marunta si-agitata.
Eu iti zambesc candida si distrata,
Cu-n zambet ce-l consideri tamp,
Dar care-ascunde in tacerea lui un gand.

Ti-as vorbi si eu cu-nflacarare
Despre un fluture si-o stea,
Impartasind miracolul din lumea mea.
Dar ce rost are? Tu nu mai intelegi demult.
Si-atuncea tac si te ascult,
Si-ti par mereu misterioasa.
Jucati-va copii de-a lumea-n continuare,
Caci noi veghem asupra voastra.

Dedicatie speciala pentru toate fetele care se bucura de vantul cald de primavara.

Cateva dorinte

Lumea mereu ma vede ca pe o persoana pasiva, calma, chiar nepasatoare. Adevarul este ca ma entuziasmez extraordinar de mult si de des, ca am vise marete si sperante atat de multe incat este absolut logic ca nu toate sa se implineasca. Si de aici apare inevitabil dezamagirea. De multe ori ma intreb daca sunt cumva normala pentru ca imi doresc atat de multe lucruri de la viata. Adica vad persoane in jurul meu multumite de conditia lor si mi se pare ceva foarte ciudat. Eu vreau mereu mai mult, intotdeauna exista un lucru de facut, un vis neimplinit.

De cand am inceput facultatea, mi-am dorit foarte multe lucruri. Putine dorinte s-au implinit, putine nemplinite au ramas inca pe lista de dorinte. Majoritatea s-au pierdut pe drum sau au suferit transformari. Mi-am dorit sa fac dansuri cu cateva colege de liceu, mi-am luxat un umar si m-am lasat. Dezamagire. Mi-am dorit sa fac cursuri de spaniola dar am cheltuit banii de cursuri pe un aparat foto. Imi doream un aparat foto. Aparatul foto a fost furat. Mi-am dorit sa fac o excursie cu colegii de facultate dar....ei bine cu dorinta asta nu stiu ce s-a intamplat, cred ca a fost pusa pe stand-by. Mi-am dorit sa-mi iau un caine, sa alerg cu el prin parc, dar nu stiam ce parere ar fi avut pisica mea despre asta. Apoi au inceput lucrari de etindere la casa mea si nu am mai avut voie. Mi-am doit ca iarna asta sa invat sa schiez si sa-mi perfectionez patinatul dar mi-a fost teama sa nu-mi sara umarul din nou.

Ulterior mi-am dorit sa ma angajez. Am aplicat pe un site la cateva joburi. Am fost la un interviu. M-am simtit ca la interogatoriu iar tipul de acolo m-a enervat profund. I-am spus ca ideile lui sunt putin comuniste. Evident, nu m-a angajat. La al doilea interviu m-am simtit ca la examen: am dat un test scris in limbile romana si engleza si o proba orala. Am trecut acest test si m-au mai chemat la inca un interviu unde iar am avut de scris ceva. Mi-au spus ca este foarte bine si eu m-am entuziasmat. Dupa toate astea nu am mai auzit nimic de ei. Dezamagire. Alta data m-a sunat cineva si a spus ca eram chemata la un interviu pentru un job de asistent manager. Nu-mi aminteam sa fi aplicat pentru asa ceva insa ei nu au vrut sa-mi dea detalii la telefon, zicand ca totul se va discuta la fata locului. Mi-au dat adresa: strada Fetitelor...am ras, am cautat pe net si am vazut ca exista aceasta strada. Numele era predestinat, fiindca la interviu mi-am dat seama ca era vorba despre un salon de masaj. Erotic? am intrebat. Mi s-a raspuns ca nu asta ma intereseaza ca eu doar as face programari. Am injurat (in gand bineinteles fiindca tipul parea tare dubios) si am plecat. Am jurat sa nu mai aplic pe site-uri tembele. Oricum intre timp a venit orarul pe semestru doi si mi-a trecut si dorinta de a ma angaja.

M-am gandit totusi ca putina practica pe undeva n-ar strica iar in cazul voluntariatului programul este muuuuuult mai flexibil. Am cautat. Am vazut ca utv cauta studenti pentru stagii de practica. Suna interesant. Am aplicat. Spuneau ca daca nu voi fi contactata pana pe 25 feb insemna ca nu am fost selectata. Nu am fost sunata. Chiar asa, nici pe gratis nu vrea nimeni sa profite de munca mea???? Dezamagire. M-au sunat ieri totusi si mi-au spus ca am fost selectata. Sa ma entuziasmez? Mi-e frica deja. Daca de fapt practica asta este ceva oribil unde oameni mari si rai iti ingreuneaza viata cu sarcini prea grele pentru un student plapand? Ma rog, oricum am nevoie de o adeverinta de practica pentru facultate asa ca mai bine raman calma si que sera sera...

Acum imi doresc sa-mi treaca raceala pentru ca simt ca mor.

A swan was mooding me

Azi, in parcul Tinerertului, in timp ce eu incercam sa-i surprind gratia cu aparatul foto, ea...mi-arata fundu'! Bine, recunosc, stiam ca faceau asa pentru ca mai vazusem lebedele in urma cu cateva zile. Insa azi erau mult mai putine pe lac, probabil fusesera speriate de multimea d oameni care a fost atrasa de zilele frumoase in parc. Acum o saptamana era plin tot lacul de rate, lebede, pescarusi...puteai sa juri ca esti in delta.

Sunt surprinsa de faptul ca nu am mai vazut lebede in Tineretului niciodata si totusi stau langa parcul asta si il vizitez de cand eram mica. Si un alt lucru minunat pe care l-am descoperit anul trecut in Tineretului este a doua Cafenea a Actorilor, situata chiar pe malul lacului. Nu se compara ca marime si frumusete cu cea de la Universitate, care acum imi pare o grota deja. Totusi are un minus: aici nu e karaoke in fiecare miercuri si duminica asa cum e la cea de la Universitate. (Unde mi-am si promis ca voi canta data viitoare cand merg, stimulata de curajul lui Carmen:P. Asa ca duminica asta dk auziti niste ragete prin Bucuresti, de la mine vor veni).Insa daca vrei doar sa mananci o salata delicioasa sau o pizza, zau ca nu-mi vine in minte alt loc mai frumos in Bucuresti decat Cafeneaua Actorilor Tineretului.

Revenind la lebede, am mai vazut si pe Arges cateva, parca mai frumoase, acum cateva saptamani:

Zi de doliu

Tocmai am aflat ca matusa mea a murit. Acum nici o luna am aflat ca are cancer, si ea abia aflase, intamplator, in timp ce trata o pneumonie. Este prima oara cand mi se intampla sa-mi moara cineva drag, si nu stiu cum sa tratez acest fapt. Nu stiu cum sa reactionez. Sigur, mi-au mai murit si mie pisici, caini si alte animalute de-a lungul vietii, insa nu se compara. Eram mai mica iar animalele de companie reprezentau doar niste jucarii vii. Era ca si cum plangeam pentru ca mi s-a stricat jucaria preferata. Insa acum vorbim despre o fiinta umana, o femeie puternica al carei suflet am avut ocazia sa-l cunosc. Femeia care a dat nastere verisoarei mele, acum stabilita in Italia, care m-a ingrijit cand eram mica si care avea mereu o vorba buna pentru mama cand aceasta avea nevoie de ea. Eu nu am avut o relatie foarte apopiata cu ea, fiindca in ultima vreme familiile noastre s-au mai indepartat, mi-o amintesc mai mult din copilarie, din vizitele pe care le faceam pe la ea de Craciun, din anivrsari, de la nunta verisoarei mele. Insa mama o cunostea de cand avea 16 ani.
Ultima oara am fost la ea in vizita pe la sfarsitul verii, cand era si verisoara mea in tara. Ea tocmai nascuse si matusa mea era in culmea fericirii. Isi vedea nepoul pentru prima oara, era plina de viata si facea o groaza de planuri pentru viitor. Cred ca asta ma sperie cel ma mult: va trebui sa fac comparatie intre imaginea ei atat de vie de acum doar cateva luni si imaginea ei intr-un sicriu, nemiscata si palida. Avea 56 de ani si ma gandesc ca aceiasi varsta o are si tatal meu si, la fel ca ea, pare atat de plin de viata acum. Insa viata este atat de perversa, incat nu poti garanta niciodata penru cineva. Eu nu sunt cu mult mai mica decat verisoara mea. Cum ar fi sa raman eu fara unul din parinti? Stiu ca, la un moment dat, este inevitabil acest lucru insa nu cred ca exista cineva care sa fie perfect constient de asta. Mereu te ia prin surprindere, te socheaza, te doboara si iti omoara o particica din suflet, lasand un gol care nu va putea fi niciodata umplut.
Oare si-a terminat menirea pe pamant? Ar trebui sa cred acum in soarta si sa zic ca asa i-a fost scris? OK, insa cum ramane cu unchiul meu, un om total dependent de ea? Acum a ramas intr-o casa goala, fata i-a plecat in Italia, fratele in SUA iar nevasta i-a plecat...printre ingeri. Fiindca sunt sigura ca acolo a ajuns, de vreme ce a fost un om extraordinar, care s-a sacrificat mereu pentru binele celorlalti. Acum unchiul meu o mai are doar pe mama. Iar mama, slava cerului are si ea o groaza pe cap.
Inmormantarea este miercuri, insa mi-e frica sa ma duc, nu am mai fost in viata mea la o inmormantare, Dumnezeu m-a ferit de astfel de lucruri. Pana acum...

Zambesc

M-am culcat si m-am trezit cu atata dragoste in suflet incat acum as putea afla ca voi muri in scurt timp, as putea afla ca sufletul meu a fost vandut diavolului si ma asteapta o viata de apoi petrecuta in cele mai mari chinuri, as putea afla absolut orice, oricat de rau si nu mi s-ar sterge zambetul de pe fata.
E un zambet naiv, inocent, copilaresc, fericit, larg si molipsitor, de care nu pot sa scap, izvorat de undeva din undeva din strafundul inimii mele. Acolo, intr-un cotlon intunecat si neumblat din inima mea, a fost aruncata demult o samanta ce parea fragila si inofensiva. Dar samanta a gasit un mediu prielnic, a incoltit, a prins radacini, a cresut, tot mai mare, tot mai mare, transformandu-se intr-un copac. Inima mea a devenit neincapatoare, a fost strapunsa de crengi si frunze fragede, a explodat de atata dragoste, iar copacul si-a facut loc in tot corpul meu, mi-a invadat venele, porii, organele, gandurile, visele...M-a invadat si m-a supus dar fara a profita de mine, nu este un parazit, ci traim intr-o perfecta simbioza. Eu il ingrijesc si il ajut sa creasca, sa existe atat de frumos precum e, iar el...ma face sa zambesc.
Si zambesc, drogata, nestiutoare, sub puterea copacului, zambesc cu sufletul si nu cu dintii, cu toata fiinta mea si cu fiecare dram de nefiinta. E un zambet ce nu poate fi falsificat vreodata, nu poate fi reprodus sub blitzul aparatului foto, si poate fi vazut nu doar pe fata mea ci in tot ceea ce reprezint, un zambet care ma invaluie cu o aura de fericire ce ma face sa stralucesc. Iar eu plang in acelasi timp si imi ud zambetul pretios, dar lacrimile dulci-amare par doar sa-i creasca intensitatea si nicidecum sa-l inece. Plang de dor, de dragoste, de fericire, de beatitudine, de neputinta si visez cu ochii deschisi la mangaieri si saruturi, la clipa revederii, la finetea pielii lui. Ii aud vocea, imi zburda prin timpane atat de vie si ii vorbesc dar nu imi raspunde. Il simt, il respir, il ascult, il dezmierd, il ador. E aici si ma strange in brate si ma alinta cu miscari mai fine ca bataia unor aripi de fluture.
Imi bat joc de distanta, o sfidez incantata, fiindca nici o mie, nici doua, nici zece mii de kilometrii nu pot sta intre sufletele noastre care se cauta prin vis pana ce se gasesc, la fel cum se cautau si inainte sa existe copacul, inainte sa cunosc fericirea. Oare nu este firesc ca acum sa se caute si mai frenetic, stiind bucuria ce si-o pot aduce unul altuia?

Cu cine cica seman.....

mda....

Curentul Prison Break

Cred ca majoritatea oamenilor de pe planeta asta (sau aproape) m-ar considera o mare intarziata. Motivul? Abia acum am vazut prima serie din Prison Break. Cuuuuuum??!! Nu vazusei inca Prison Break? Nu, si nici nu intentionam sa o fac daca niste prieteni de-ai mei nu ma convingeau sa ma uit la niste episoade.
Si iata ca week-endu asta am zis sa ma pun la curent, dat fiind k abia scapasem de niste teste si simteam nevoia sa lenevesc prin pat. Si m-am uitat si m-am uitat, incercand sa-i descopar reteta succesului. Am am pierdut doua zile ca sa termin toata seria si am ajuns la urmatoarele concluzii:

1. da, mike chiar e dragut

2. frate, de ce a sustinut cineva sus si tare ca e un serial educativ? adica dupa doua zile de vizionat nu am ramas cu absolut nimic!!!! (a, ba da, am aflat 10 moduri cum poti ucide pe cineva in inchisore dar ma indoiesc ca o sa-mi foloseasca)

3. foarte multe faze sunt complet trase de par, la un moment dat parca ma uitam la desene animate

4. subiectu', daca stai sa te gandesti e cam aiurea, adica se sacrifica atatea persoane si toate lumea are necazuri pentru a-l salva pe unu' din puscarie, de parca era papa

5. da, e destul de bine realizat pe latura suspansului si bine gandit fiecare final de episod astfel incat sa nu poti sa nu te uiti si la urmatorul...

6. ....dar...com'on, nu pe acelasi tipic functioneaza si telenovelele? adica, de fapt la cat de intortochiate si chiar fantastice sunt unele chestii cam asta este si Prison Break: o telenovela cu puscariasi

7. da, o sa ma uit si la seria a doua pentru ca am ramas la faza cand evadasera si fugeau de politie

8. God, it got me too!!!!!!!!!!!!!! nuuuuuuuuuu. Ba de fapt nu m-a prins dar vreau sa vad de ce se uita toata lumea atata la el....e un studiu :P

9. Nu, sincer acum de unde a aparut fenomenu' asta aproape fara precedent, numit Prison Break? Adica, ok am inteles, serialul este intr-adevar dragut si merita sa t uiti la el macar pentru a te delecta cu ce au mai putut sa produca mintile fantesizste ale scenaristilor. Dar de aici si pana la a transforma productia asta intr-un curent e cale lunga. Eu, in lunga mea viata de 19 ani, nu am mai pomenit sa se vorbeasca atat de mult despre un serial. Toti sunt contaminati, salvati-va!!!!!!

Si 10. , ca o concluzie finala: dupa indelungi vizionari mi-am dat seama ca serialu' asta e neverosimil, needucativ, nu prea amuzant si mare consumator de timp (stiu cazuri d oameni care nu mai dorm ca sa se uite la el). Totusi, nu am ceva cu el in sine, ci cu sacralizarea lui, cu faptu' ca grupurile aproape te preseaza....uite-te la Prison Break!!!! Eh, na! Poate o sa aleg sa fac ceva mai util cu timpu meu data viitoare si o sa rog pe cineva sa-mi zica ce fac dupa ce o sa-i prinda, ca si-asa o lalaie mult in serial. Sau poate nu...

Zi plina

Aseara am fost la o colega sa invatam pentru examenul de azi. Teoretic, materia putea fi invatata intr-o ora, doua insa prin nu stiu ce minune ne-am lungit cu invatatul de la ora 8 seara pana pe la 3 dimineata. Bine, de fapt nu ma mira pentru ca stiu ca fete stranse cu dorinta arzatoare de a invata pentru examene = multe dezbateri pe teme universale precum amintiri din copilarie, relatii interumane, cugetari adanci, etc (adica povestioare spuse sa mori de ras, barfa si aberatii nascute din plictiseala) + multa cola + somn mai deloc + distractie... Insa Domnul a fost bun cu noi si testul s-a dovedit a fi simplu. Iar eu am ramas cu multumirea sufleteasca pe care ti-o da o zi plina de prietenie, speranta si dragoste. Prietenie pentru ca astfel de mici reuniuni si experiente traite impreuna cladesc noi prietenii, speranta pentru ca speri ca mintea sa iti fie luminata in ziua examenului dar si ca problemele pe care noua prietena tocmai ti le-a destainuit sa se rezolve, si dragoste pentru ca....ei bine aici e putin de povestit. Dragoste pentru ca persoana iubita te suna si te scoala de dimineta, te intreaba unde esti, apoi unde e adresa acestei colege la care ai invatat, pe care nu o poti afla pentru ca tu esti singura treaza si astfel incerci o descriere rapida a imprejurimilor, iar persoana iubita te gaseste intr-un final pentru ca tu te uitai dupa ea pe balcon, in pijama la -2 grade, cu telefonul in mana si ii faceai semne disperate. Si, gasindu-te, persoana iubita iti canta serenade la balcon...(ok, recunosc, de fapt a aruncat cu bulgari in mine, si ce? e la fel de romantic) si apoi urca la apartament si iti spune ca i-a fost dor de tine, desi te vazuse cu o zi in urma....

Toyo to the rescue!

Ieri, cu toate troienele de juma' de metru, cu tot frigul si cu toata ninsoarea ce inca nu se oprise, am iesit afara. Nu singura si nu pe jos, evident, fiindca probabil mi-ar fi gasit cadavrul inghetat si ingropat sub zapada abia la primavara. A venit printu calare pe a lui Toyota Landcruiser (aka. Toyo) care spulbera zapada fara nicio problema, spre ciuda celorlalti (putini ce-i drept) participanti la trafic. Printu era cobza, mort-copt de racit dar, precum mi-am imaginat, nu a ratat ocazia de a iesi afara si a se juca in zapada cu masinuta, ca un copil mic. De fapt abia astepta sa vada ce poate face Toyo cu noua ei bullbar. Si mi-a demonstrat: se ducea Toyo ca o barcuta pe ape calme. Destinatia- un prieten inzapezit la cateva strazi departare, care a avut inspiratia sa-si ia BMW-ul la o tura prin zapada cu o noapte inainte. De cum am ajuns acolo, lumea s-a strans in jurul nostru ca la circ: barbati de toate varstele, majoritatea duhnind a alcool, copii cu saniute si pustoaice cu mijlocul gol (ca altfel nu se poate) care dadeau ture de bloc. Cum era de asteptat, toti acesti oameni erau plini de sfaturi binevoitoare asa ca, barbatii mai in varsta mai ales, s-au pus pe strigat: "Hai, bre trage, trage, mai cu forta!!!", "Baaahh, asta-i scula de masina baaahh, o scoate p-ailalta" "Ehe, da tu nu stii sa te lasi tras baiete, pai daca eram eu pana acu' o scoteam!"(catre proprietarul BMW-ului), "Da tare in ea ca nu se strica, f*&$-i mama m#*&@ de masina!" Ma rog, trebuie sa recunosc ca unii dintre au si impins si unele pareri erau chiar bune, printre care si ideea sa lasam BMW-ul acolo, mai pe colt, ca nu sunt sanse sa o scoatem. Si chiar asta am si facut dupa mai bine de o ora de incercari de a o scoate.
M-am intrebat oare ce ii face pe oameni sa se uneasca asa cand vad un om in nevoie? Si am gasit cateva posibile raspunsuri...1. sadismul din ei ii face sa priveasca orice suferinta ca pe un spectacol menit sa-i scoata din plictiseala
2. poate in adancul sufletului lor chiar vor sa ajute si sa se simta bine ca au facut o fapta buna
3. vor sa isi asigure un loc in rai :P
4. faptul ca ei nu au o problema in momentul acela ii face sa se simta superiori si vor sa afiseze aceasta superioritate
5. se simt cu musca pe caciula si vor sa isi rascumpere greselile ajutandu-i pe altii
Cred ca e cate putin din toate...
P.S. Am vazut cozi imense la toate centrele de paine, mai ceva ca pe vremea comunismului!!!! Vine sfarsitul lumii si nu stiam eu?!

Fuse si se duse

Despre 2007 pot spune ca a trecut cu pasi mai marunti fata de ultimii ani. Cel putin prntru mine, care eram deja obisnuita cu viteze supersonice. Uite anu', nu e anu', ooops, you missed it, sorry! Nu, de data asta l-am prins si l-am tinut strans si am facut eu ce am vrut cu el. Si m-a asteptat ascultator si a stat dupa funduletul meu pretios sa fac tot ce aveam de facut. Cel mai important mi s-a parut faptul ca anul acesta am terminat liceul si am intrat la cele doua facultati pe care mi le-am dorit: snspa si fjsc. Am ramas doar la ultima (o fi bine, n-o fi bine, vom vedea). Liceul s-a dus cu bine si, precum preconizasem, clasa a XII-a ne-a adus mie si colegilor mei mai multa iubirea si intelegere ca niciodata si o groaza de amintiri minunate. Asta asa, ca sa avem si mai rau de ce sa bocim la absolvire. Bineinteles, s-au facut juraminte de iubire vesnica, friends forever and stuff si, bineinteles, nu s-au pastrat. Nu a trecut atat de mult timp asa ca poate daca ne-am intalni ar mai exista atmosfera aceea calda intre noi, insa intalnirile sunt atat de rare incat peste o vreme va disparea si ea cu totul. Ne vom lasa absorbiti de facultate, joburi, noi colegi si noi iubiri si amintirile ce ne leaga vor fi stocate intr-un coltisor intunecat al memoriei sau, si mai rau, chiar uitate. Cursul vietii, nu? Totusi exista o fata cu care chiar am pastrat legatura, cu care m-am intalni si am creat amintiri noi ce ne vor lega si mai mult. Fiindca numai testul timplului face diferenta intre colegi si prieteni si pana acum noi doua l-am trecut (ramane de vazut pe viitor).
Facultatea ma surprinde cand placut, cand neplacut, ca orice lucru din viata mea de altfel. Am primit multe sfaturi sa fac amandoua facultatile la care am intrat in paralel dar si mai multe sa nu fac asa ceva. Nu are rost. Am crezut in aceasta ultima versiune, mai ales ca amandoua aveau acelasi profil, comunicarea si am ales-o pe cea de jurnalism din simplul motiv ca la ea am intrat din pur talent, fara pic de toceala. La cealalta am intrat dupa multe nopti albe si pline de stres petrecute ingurgitand materie. Iar la admitere doar am vomitat tot ce ingurgitasem. Oribil! Cred ca a fost mai mult o chestie de orgoliu sa vad daca as putea intra la facultatea cu cea mai mare concurenta (30 pe loc din cate intelesesem). Si am reusit, a 11-a chiar si, da, m-am simtit foarte bine. Dar si mai bine m-am simtit cand am vazut fata secretarei in ziua in care mi-am retras dosarul. "Cum, plecati de la SNSPA, Comunicare si relatii publice??!!" Da, plec! si-mi pare si bine s-o fac, comunistilor! mi-ati mancat ficatii cu admiterea voastra! Si astfel am ajuns la FJSC unde incerc si eu sa ma integrez. De fapt, cred ca inca visez la liceu, la grupul de fete bine inchegat cu care sa ies dupa ore, la pauze pline de ras, barfa si flirt, la chiul in masa fara frica de a nu intra in examen. Cred ca sunt cam melancolica si atata tot. E bine, de ce sa mint? Daca ai dispozitia necesara sa faci ceva in facultatea asta chiar poti. Profii sunt super ok, cursurile interesante iar studentii.....variati....(little wanna be's, tocilari de prima clasa, pierde vara, tipi "cool" si tipe "hot", vedete, etc...cel mai des combinatii intre toate astea:P) Pana acum m-am descurcat la teste fara prea mult stres. Astept sesiunea sa vad de ce e in stare si ea....
Si acum cate ceva despre 2008...Pai, mi-am invatat lectia. Un an pare cu atat mai lung cu cat ai mai multe amintiri legata de el. Zilele petrecute in rutina se sterg repede din memorie si par ca nu ar fi existat vreodata. O seara banala in fata televizorului se uita rapid, pe cand o seara afara cu prietenele poate deveni memorabila. Asadar faceti cat mai multe lucruri cu potential de a deveni memorabile, pentru un an cat mai plin.
La multi ani mie, celor dragi si oricuimai doreste!